O piesă (veche deja pentru unii) care reuşeşte într-o oră şi douăzeci de minute să producă în sufletul spectatorului o serie de emoţii atât de diferite şi aproape imposibil de atins laolaltă – veselie, bucurie, tristeţe, compasiune, furie, suspans.
Piesa lui Ion Sapdaru în regia lui Eugen Făt se joacă la Teatrul Odeon şi aduce în prim plan problema dragostei exagerate şi mult prea protectoare pe care, uneori, o oferim copiilor noştri fără a ne gândi la consecinţe.
Trei mătuşi, Cesonia (Rodica Mandache), Mirela (Oana Ştefănescu) şi Vanda (Dorina Lazăr), fete bătrâne, îşi cresc cu multă dragoste şi dăruire nepotul Pompiliu (Pavel Bartoş), rămas fără mamă de la vârsta de un an.
Răsfăţat, protejat, ocrotit, alintat, Pompiliu a crescut fără a putea cunoaşte cu adevărat viaţa cu bune şi cu rele. Mătuşile lui au avut mereu grijă să ţină la distanţă pericolele – au făcut chiar puşcărie trei luni după ce au bătut cu poşetele în cap până a leşinat un coleg de şcoală nepotrivit pentru nepotul lor.
Pompiliu a ajuns la maturitate obez, singur, fără prieteni (niciunul nu se potrivise exigenţelor mătuşilor), fără satisfacţii profesionale şi fără a fi cunoscut iubirea adevărată, cu excepţia unei prietenii de scurtă durată cu o domnişoară supraponderală care murise după ce-şi făcuse o operaţie de micşorare a stomacului.
Viaţa lui Pompiliu pare a prinde însă iar contur când o cunoaşte pe Lili (Nicoleta Lefter) o prostituată plătită de mătuşi să facă sex cu Pompiliu pentru a-i mai alunga singurătatea. Dându-se drept menajeră, Lili reuşeşte fără prea mult efort să-l cucerească pe naivul Pompiliu şi să-l facă pe acesta să se îndrăgostească de ea.
Povestea continuă astfel cu aceeaşi emoţie, strigoi şi o angoasă care te face ca spectator să simţi că parcă ai vrea să ajuţi, să vorbeşti, să strigi şi tu ceva, să fii parte la luarea deciziei, să schimbi povestea.
Dar ea e deja scrisă….
